Sunt clipe cand realizez ca timpul trece ingrozitor de repede.Dar si mai dramatic mi se pare faptul ca momentele in care te simti cel mai bine se scurg mai repede ca insusi nisipul din clepsidra de pe biroul meu…Si aici ma gandesc la liceu…acesti ani incredibili…liceul-locul in care iti descoperi propriul ‘EU‘ interior,perioada in care cei din jur iti lasa impresia sa crezi ca esti absolut liber sa faci ce-ti doresti,ca esti suficient de matur ca sa ai singur control asupra vietii,dar,din fericire…atunci cand apar piedicile si obstacolele realizezi ca de fapt,nu te-a lasat nimeni pe cont propriu!Sa petreci patru ani din existenta in compania unor oameni speciali,care-ti devin prieteni pe viata,credeti-ma,este o mare realizare!Perioada aceasta ne transforma defapt din adolescentii razvratiti in maturii de mai tarziu,capabili de a da mana cu  viata…Liceul e acel punct de reper al existentei noastre,in care ne credem prea importanti,ne scoatem la suprafata orgoliile(stupide de cele mai multe ori),desteptam in noi acele “chestiute” clandestine numite sentimente,dam nas in nas cu prima dragoste si aflam prima dezamagire.Radem des,plangem la fel de des.Suntem mega timizi,si totusi nemaipomenit de indrazneti.Facem greseli,ranim persoane,purtam propriile noastre lupte,luptand defapt tot cu ‘eul’ din noi pana la epuizare…Apoi regretam ceea ce facem,nu persista in noi curajul de a admite ceea ce nu putem si ce nu stim,ne ascultam doar inima(si hormonii :) )) si nu lasam mintea sa ne lumineze,pentru ca altfel,riscam sa pierdem marele spectacol al aventurii…Acumulam experiente,reusite glorioase si chiar vise care par a se indeplini…insa numai par…O dam in bara,cadem in noroiul lasat de altii…dar nu ne lasam calcati de ei…ne ridicam cu o demnitate si mandrie aproape ritualica si schitam acel zambet decis din coltul gurii care  spune parca”Fratee,ce dracu,am trecut si peste asta!” Inramam doruri.Planuim vacante impreuna la mare…vacante lungiiiii pe nisipul fierbinte ce ne cheama…planuim petreceri de neuitat pana in diminetile prelungite si mahmure…Vrem sa parem maturi,dar parca nu reusim si redevenim copii…Nu stim ce urmeaza! Nu ne pasa ce urmeaza.Traim la limite.Nu avem experienta necesara de a umple golurile pe care le facem si de a ne curata toate mizeriile si cacaturile pe care le lasam in urma.Suntem spontani! Iar dupa toate acestea,cand deja ajungem sa gustam din felia maturitatii si ne luam adio de la locul care ne-a afirmat ca oameni,alegem munca in locul superficialitatii,invatam sa traim doar din alegeri corecte si incepem calatoria in trenul vietii…

Din acesti ani insa ramanem cu niste povesti care rezista si rezista…fiind imposibile de uitat, pe care mai tarziu le spunem cu ochii stralucind sau le retraim cu ochii inchisi,zambind si simtindu-le dorul in toata inima,in tot corpul…